Aș dori sa continuu șirul poveștilor noastre de viață cu o bunică în vârstă de aproape 90 de ani.
Bunica noastră spune că deși a avut o viață grea s-a bucurat de iubirea familiei și a prietenilor.
A făcut parte dintr-o familie frumoasă, cu 7 copii. În noiembrie 1940, într-o zi friguroasa de toamnă, pe când avea vârsta de 4 ani și jumătate au fost deportați la Petroșani cu trenul de marfă – cu „bo-vagonul”, cum le spuneau pe vremea ac
eea.
Din păcate o parte din cei 7 frați au murit de mici din cauza unor boli, unul înecat în Jiu în timpul deportării lor, „a fost o adevărată tragedie în familie” ne mărturisește bunica. Au pierdut casa pe care au avut-o în Oradea, dar au reușit să o ia de la capăt. S-a căsătorit cu un om bun și au avut 2 copii. „Îmi pare rău că ambii prunci mi-s bețivi” a spus cu lacrimi în ochi bunica noastră.
La vârsta înaintată pe care o are, bunica noastră încă îngrijește bănește de unul din copiii dânsei.
În urmă cu câțiva ani, a venit singură să se interneze în centrul nostru și de atunci spune că și aici se simte ca acasă și e mulțumitoare pentru tot ajutorul și îngrijirea pe care o primește la căminul nostru din Oradea.
Mulțumim bunicii noastre pentru interviu și îi dorim atât dânsei cât și tuturor cititorilor noștri multă sănătate!
Cu mult drag,
Delia Tuns
Asistent Social
Centru de Reintegrare Socială – Cămin pentru persoane vârstnice, Oradea
